Floarea şi Gheorghe au aproape o jumătate de secol de căsnicie. Şi-au făcut o casă şi au crescut şapte copii – pe care i-au ţinut în şcoli cu banii câştigaţi doar din cioplitul lemnului. Şi astăzi, la vremea încărunţirii, tot asta le este îndeletnicirea. Totuşi, parcă nu le-a ajuns această viaţă închinată lemnului: în clipa în care vor închide ochii, Floarea şi Gheorghe vor să fie cu mâna tot lângă cioplitoare!
În Valea Mare, din oraşul Băbeni, judeţul Vâlcea, lângă Halta Slăviteşti locuieşte familia Cimpoieru. Floarea, de 62 de ani, şi Gheorghe, de 68 de ani, stau în faţa porţii sub un adăpost făcut din lemn, acoperit cu papură. Cioplesc în lemn, aşa cum au învăţat de la părinţi. Din mâna lor ies linguri, blide, sărăriţe, copăi şi multe alte obiecte de artizanat, din lemn de plută şi salcie. Şi, în vreme ce meşteresc la toate aceste minunăţii, îşi deapănă amintirile. „Ne-am luat de tineri. Eram copii, eu aveam 15 ani, iar soţul 21. Ne ştiam. Şi părinţii mei şi ai lui ciopleau în lemn şi ne întâlneam în târguri prin ţară. Ne-am tot întâlnit aşa, până când ne-am plăcut şi am hotărât să ne căsătorim. Ne-am înţeles foarte bine. Am făcut şapte copii şi avem 47 de ani de căsnicie“, povesteşte tanti Floarea.
Meserie moştenită de la părinţi
Lemnul din care fac cei doi obiectele îl cumpără de la ocolul silvic, când se fac tăieri, ori de la oamenii din zonă. Un metru cub de lemn îl cumpără cu 120 – 150 de lei, după cum se înţeleg cu proprietarul. Nea Gheorghe se ocupă de mai toată afacerea – are experienţă, după cum se vede: a început să modeleze lemnul când avea 14 ani. „Eram copil când am început să dau cu toporul, barda, cu tesla şi cuţitoarea. Am învăţat de la tata şi de la mama. Făceau ei şi m-au învăţat şi pe mine. Astăzi nu mă întrece nimeni împrejur!… La o copaie lucrez cam o zi, depinde acum şi de material, dar şi de mărime. Blide fac cam două, trei pe zi că e mai uşor“, spune Gheorghe.
Floarea s-a apucat să cioplească la 15 ani, după ce s-a căsătorit cu Gheorghe. N-avea încotro, zice ea. Dar i-a plăcut. „La început mi s-a părut greu, dar am luat-o uşor şi am învăţat cum se ciopleşte lemnul. Prima dată am început să fac fuse. Acum nu mai fac, că nu mai toarce lumea ca pe timpuri. Erau însă tare căutate în tinereţea mea. Când le-a trecut timpul, m-am apucat de lucruri care să dureze, să fie mereu cerute de oameni. Aşa am făcut mai toate obiectele din lemn, în afară de copăi, de care se ocupă Gheorghe, că sunt mai grele“, îşi aminteşte femeia.
Pe lângă linguri, blide şi copăi, a mai ieşit acum o modă printre cioplitori: să facă „frunză“, adică un fel de farfurie din lemn care are trei compartimente şi în care se servesc pe la unele restaurante friptura, garnitura şi salata. „Toate se pun în ea. Prima dată ne-a cumpărat «frunzele» cineva de la un restaurant din Braşov. Am văzut că se caută şi am mai făcut. Mulţi opresc astăzi maşinile şi cumpără obiectele pentru ornament. Alţii iau mai multe şi apoi le vând mai departe, cu preţuri mai mari. Cu străinii avem însă norocul cel mai mare. Pentru că nu au văzut niciodată la ei aşa ceva, cumpără cu nemiluita tot ce le dăm noi. Dar nici preţurile noastre nu sunt mari: o «frunză» costă cinci lei, o copăiţă 10 – 15 lei, o sărăriţă trei – patru lei, la fel şi obiectele de ornament, iar o lingură între unu şi patru lei, în funcţie de mărime. Le folosesc apoi la ei acasă ca obiecte decorative“, precizează Floarea.
Plimbaţi şi distraţi pe vremea lui Ceauşescu
Continuând povestea tinereţii, soţii Cimpoieru spun că au dus-o foarte bine pe vremea lui Ceauşescu. Pesemne câştigau mai mulţi bani din cioplit în acea perioadă. „În tinereţe ne mergea foarte bine, făceam albii mari din lemn care erau plătite bine. Două zile lucram la una; era muncă, nu jucărie. Pe timpul lui Ceauşescu câştigam din cioplitul lemnului mai bine ca un inginer şi nu aveam nevoie de locuri de muncă. Din meseria asta ne-am făcut casă. Am crescut şapte copii şi i-am ţinut pe toţi în şcoli. I-am însurat şi măritat pe toţi“, îşi aminteşte cu plăcere Gheorghe.
Pentru că le-a plăcut să se şi plimbe, cei doi soţi şi-au vândut marfa prin târgurile din Dobrogea, Alexandria, Roşiori de Vede, Constanţa şi Tulcea. „Plăteam maşină ca să ducem marfa în târguri. Am plătit şi autorizaţie la stat, până acum câţiva ani. Ce bine ne-a fost! Am fost foarte plimbaţi şi distraţi pe vremea lui Ceauşescu“, spune zâmbind tanti Floarea.
Cei doi soţi nu mai merg în târguri cu marfa de aproape zece ani, din cauza vârstei şi pentru că nea Gheorghe suferă de osteoporoză. „Suntem mulţumiţi acum doar cu ce vindem aici. Facem bani de o pensie şi de o pâine“, spun bătrânii.
Cioplitul, pe cale de dispariţie
O singură nemulţumire le umbreşte anii bătrâneţii: meseria lor e pe cale de dispariţie. Albiile mari pe care le făceau în tinereţe nu se mai caută. „Lumea s-a schimbat, iar albiile mari nu se mai caută, nu mai sunt la bază. Şi-a făcut lumea băi în casă şi nu mai au nevoie de copăi. Nu mai e ca pe timpuri. În viitor o să dispară copăile – acum le mai foloseşte lumea să facă aluatul de cozonac şi pâine“, zice trist nea Gheorghe.
Cu toată dragostea lor pentru meşteşugul cioplitului şi cu tot regretul pentru tot mai puţina lui căutare, din cei şapte copii ai lor, nici unul nu s-a lăsat convins să înveţe modelarea lemnului. „Copiii au alte meserii. Unii au locuri de muncă în Vâlcea, alţii lucrează în Spania. Nici unul nu a învăţat, măcar de drag, meseria asta“, afirmă Gheorghe. Dar chiar dacă nu îi moşteneşte nimeni, bătrânii continuă să trăiască pentru lingurile şi copăile lor. „Iar când o să înhidem ochii, o să avem cioplitoarea lângă noi, s-o luăm şi pe lumea cealaltă…!“.
